Ciopraga

“Sever, intransingent, supravegheat (…), in fond comprehensiv si cultivind o perfecta echitate” - iata o definire a unui personaj de epoca, in care il surprindem pe adevaratul Constantin Ciopraga.
Intr-o zi a anului trecut, ridicind receptorul, am descoperit cu uimire, la telefon, vocea profesorului Ciopraga. Eu, prin ani, il cautasem de citeva zeci de ori, solicitindu-i, de obicei, colaborarea la institutiile culturale pe unde am lucrat. Dar sa ma caute el pe mine era un eveniment!

 ”Da-da, zise - uzitind benignul tic de vorbire care il particulariza - da-da, mi-a aparut o carte de interviuri, unde ai si mata un interviu cu mine…”. Nu fusesem la lansarea, in Iasi, a opului, iar profesorul, atent, m-a sunat ca sa-mi dea adresa editurii (din Cluj), care urma sa-mi trimita un exemplar, ca drepturi de coautor.

Ceea ce evident ca editura n-a mai facut. Volumul, masiv, aduna zecile de interviuri pe care Constantin Ciopraga le-a acordat, de-a lungul anilor, diversilor reporteri-scriitori. In totul, se contureaza profilul unui carturar, istoric si critic literar de avengura, cu o perceptie a fenomenului cultural prins intr-o acolada universala, dar si cu deschideri spre “contemporanii nostri” de, uneori, surprinzatoare calibre.

Vreau sa spun ca profesorul scria cu aceeasi aplicatie si despre scriitorii clasici, clasicizati sau in curs de clasicizare, si despre un debutant din ultima generatie. Ba chiar, in ultimele decenii, e de remarcat o distantare a sa de istoria literara, spre a se consacra, in rubricile consecvent sustinute la diverse reviste, actualitatii literare, portretelor de autori contemporani, a poetilor indeosebi. Era, probabil, o incercare, pe masura inaintarii in virsta, de a nu pierde contactul cu prezentul.
Oricit l-ai cauta, in interviuri si in diverse comentarii, nu-l descoperi pe Constantin Ciopraga-omul, ci mai ales pe omul de cultura. Intrebarile indiscrete privind viata sa - nelipsita de experiente-limita - il alerteaza si-l fac reticent, din acest punct de vedere semanind cu un alt iesean enigmatic, Alexandru Zub. Indeobste, profesorul era un taciturn, purta pe chip - cu o sintagma a sa - o “mihnire sadoveniana”, el fiind una dintre acele figuri emblematice ale Iasului despre care nu circulau “povesti”, anecdote, vorbe in doi peri. Avindu-l ca model mai degraba pe Ibraileanu decit pe Lovinescu (cum marturiseste undeva, ar fi vrut sa traiasca in epoca lui Ibraileanu si a “Vietii Romanesti”), profesorul s-a situat “sub zodia seninatatii imperturbabile”, impunind o conduita care-i poarta pecetea in viata si in carti. I-am fost, ca atitea generatii succesive, student.

 De la catedra era sobru si inabordabil, “oficia” fara a stabili un fluid cu sala, precum, altadata, idolul sau Ibraileanu sau spectacularul Calinescu (care il si intepase, intr-o “Cronica a optimistului”). Cu atit mai mare a fost surpriza cind sobrul profesor, traind doar in sferele inalte ale literaturii si dincolo de orice lejeritate estudiantina, ne-a invitat, pe noi, alumnii, la o plimbare prin Iasi, descoperindu-ne o alta fata, nu doar a orasului, ci mai ales a sa: luminoasa, destinsa si colorind excursul intr-un limbaj comunicant, afectuos, cum nu l-am fi crezut disponibil. Mai apoi, prin ani, a fost unul din eminentii “ghizi” culturali ai urbei, intr-o vreme la concurenta cu alti doi pitoresti-nostalgici: George Lesnea si Aurel Leon.
Simptomatic e faptul ca, eliberat de obligatiile ex-cathedra, profesorul si-a cistigat auditoriul, dind curs celor mai insolite invitatii si neocolind sa abordeze subiecte delicat-spinoase. In urma cu vreo opt ani, pe cind faceam pe muzeograful la recent disparutul Muzeu al Teatrului, am riscat sa-i invit impreuna, la o intilnire cu publicul, pe intempestivul Grigurcu si pe atit de olimpianul Ciopraga. Mi-a fost teama ca vor iesi scintei, mai ales dinspre Grigurcu, aflat in verva reconsiderarilor, a reasezarilor literare post-revolutionare, dar si intr-o naturala stare euforica. In mod surprinzator, cei doi si-au armonizat discursul, s-au completat si complimentat cordial, Grigurcu chiar coplesindu-l cu laude pe profesor. La un moment dat, Grigurcu a glisat discutia, aleatoriu, de la literatura de sertar spre literatura …lesbienelor si a homosexualilor notorii. Spre uimirea incintata a asistentei, profesorul a preluat tema si, pornind de la Sapho, a trecut-o, doct si dezinhibat, prin toate epocile si literaturile.

Continuare in Ziarul de Iasi