Actualităţi

Îngălbenesc pe rând frunzele. Toamna îşi încearcă timid intrarea în decor. Stăpânul soare îşi mută razele oleacă mai încolo, micşorând zilele una câte una. Cu toate acestea, către amiezi, încă mai  arde, pârleşte, sufocă, înăduşă. Ziua e bună de treabă pentru cei care o caută. Ceilalţi, se adună la un loc unde îi ia o ameţeală plăcută, suportabilă, atrăgătoare.
Aşezaţi la o masă ceva mai retrasă, câţiva clienţi, foşti muncitori fruntaşi în uzinele noastre socialiste,  îşi dau cu părerea despre viaţa actuală, nivelul de trai,  pensii, greve, politică şi alte ,, actualităţuri’’ .
Dintr-un tablou mare, Ion Iliescu, deşi nu mai este de mult preşedintele ţării, zâmbeşte oamenilor cald, plăcut, larg şi fals, îmbietor cum numai el ştie s-o facă. Dacă cineva ar fi vrut să dea jos acel tablou, când l-ar fi întors cu spatele, ar fi avut o mare surpriză. În spatele domnului Iliescu zâmbea, la fel de larg, dar sincer, tânărul Nicolae Ceauşescu. Nu-i dăduse nimeni jos de acolo, că doar nu cereau de mâncare şi stăteau cât era ziulica de mare cu ochii pe muşterii, primindu-i ospitalier şi ascultând baliverne de tot felul. Ei aveau să cunoască  primii starea naţiei!
Şi cum oamenii  devin mai prietenoşi seara, când îi mai lasă grijile, stau acolo, în crâşma deschisă la marginea drumului, ademeniţi de vinul aburind din cana de sticlă, până târziu şi dezbat fel de fel de probleme.
- Acum e altfel…Pe timpuri,  toamna era toamnă, copacii copaci şi ploaia era ploaie. În vremurile astea ce le trăim acu’ parcă  ne-a blestemat Dumnezeu pentru-atâtea păcate şi totul e schimbat în rău, îşi continuă Cobzaru gândul afumat uşor de băutură.
- Eu cred, că niciodată n-am fost mai necăjiţi şi chinuiţi ca acu’. Să trăieşti numa’ din amărâta de pensie, nu-i uşor lucru, dar eu  am noroc că mă pricep la toate, zise Oaie şi dădu peste cap stacana plină ochi cu lichid gălbior.
-Auzi, Ghiţă, da tu crezi ca eu îs om de ieri, de azi, să mă ducă cu vorba cine crede? Mă, băiatule, la mine când a venit la poartă poştaşu’ om m-am făcut! Am umblat cât am umblat, dar mi-au mărit ăştia pensia!  îşi termină laudele cu privre la pensia mărită cu câţiva bănuţi la ultima rectificare.
- Măi, oameni buni, începe Sucitu să-i facă atenţi pe ,,tovarăşii de suferinţă’’ la ideile lui geniale stârnite de încă o ulcică de vin, tu’le-n mama lor de hoţi şi bandiţi! Da’ voi nu vedeţi  că toţi fură în ţara asta? Când erau comuniştii furam şi noi, de ce să nu recunosc. Ţin minte că ne făceau control la poartă, la uzină, dar toţi ciupeam câte o surcică, un cuţit, o oală de tuci, olecuţă de vopsea verde de dădeam un gard, ce puteam şi noi. Fiecare avea pe câte unul de scotea pe poartă ce avea nevoie, dar nimeni nu pâra pe nimeni, că luau toţi. Acasă nevastă-mea lua şi ea de la ,,ceape,, câte o poală de ştiuleţi, un fund de sac de sfeclă, te miri ce pentru animale. Da nu aşa ! Acu’, ăştia fură cu miliardele şi nu-i mai satură dracu’, Doamne iartă-mă, dar nimic nu păţesc!
Ceilalţi dădeau din cap aprobator. Înjurăturile la adresa conducătorilor de toate felurile şi de toate categoriile, de la cei mici pân’ la cei de foarte sus,  au început să curgă la fel ca valurile unui uriaş fluviu ce trece  zbuciumat  prin făgaşul albiei sale.
-  Aşa-i, nu zic nu, completează cel care a fost activist la un  partid şi acum e mai puţin activ  la alt partid şi are olecuţă de şcoală politică făcută pe timpuri. Lui i se zice Veriguţă, căci el face şi desface toate legăturile prin partide, mută membrii cum îl taie capul, ca să facă bine unuia, sau altuia.
Mai bea o gură, se şterge apoi cu o batista mare, cadrilată si murdară, scoasă din buzunarul pantalonilor şi  continuă:
-Mie mi se pare, că parcă a început oleacă de  foială în ţară, dar  e încă mocnită,  totu’se întâmplă prea  încet şi  greoi, e lipsă de vlagă. Toţi au obosit, toţi s-au plictisit, sindicatele nu mai există, plângerile se împuţinează într-o direcţie şi se adună în alta, sesizările  se fac numai la vârf, căci la coadă…cui să te plângi? Mereu vor fi, cât lumea şi pământul, multumiţi si nemulţumiţi.
- Bineînţeles, că întotdeauna, nemultumiţii domină, intervine Cobzaru înţelepţit dintr-o dată. Voi credeţi că interesează pe careva de noi? Nu… după ce se văd cu funcţia nici bună-ziua nu mai zic. Uitaţi-vă la primar. Voi îl mai vedeţi, ca altă dată, printre oameni? Îl mai vedeţi voi, mergând pe jos, dând zâmbitor mâna cu oamenii? Parcă-i ascuns în fundul pământului, de nu-l mai vede nimeni! Tare aş vrea să-l văd cum umblă pe-acolo unde e ceva de făcut, să fie când pe-un şantier, când pe o stradă, când la o instituiţie, când într-o fabrică.
- Aşa-i, ar trebui, numai că nu prea are mult de umblat, că oraşu-i mort, nimic nu mişcă. Însă oamenii  au nevoie de el! Şi e adevărat că e obligat, e persoană publică, reprezintă interesul cetăţenilor şi chiar dacă primeşte înjurături, plângeri, audienţe, sesizări, reclamaţii, trebuie să fie în faţa celor care şi-au pus nădejdile în funcţia sa şi   trebuie să tacă şi să înghită uneori.
- Ei, toţi s-au obişnuit să fie criticaţi şi înjuraţi. Şi? Ce-i costă?  Ei tac şi suportă, noi tăcem şi suportăm.
- Mare circ în ţara asta! conchise Ghiţă.  E circ adevărat pe toate planurile, în toate domeniile, cu toate puterile, între puteri, între cei de-o măsură şi cei ce nu mai au nicio măsură. Atât ne-a mai rămas, că-n rest nu prea avem cu ce ne lăuda. Ce să facă sărăcimea şi micimea naţiei decât să fie spectatori la marile reprezentaţii oferite gratuit ? Şi când te gândeşti că totul începe de la cei de sus…Hai la circ! Să vedeţi câţi se vor sui şi câţi vor sări la trambulină, câţi vor cădea şi câţi îi vor susţine să nu se lovească, să nu-şi rupă gâtul!
-Adevărat circ! se revoltă şi Veriguţă. Aşa s-ar putea descrie şi o spun cu părere de rău la şedinţele noastre de partid. Da ce putem face? Ne dăm cu toţii  seama că este vorba doar de minciuni si prefăcătorie. Parcă îi aud: ,,Am fost aleşi să facem bine cetăţenilor, să realizăm una şi alta, să depăşim criza, să lăsăm la o parte ambiţiile personale.’’
Oaie nu zice nimic. Ascultă cu atenţie  ştirile la radio. Tare îi place să  asculte noutăţile pe care  i le aduce pe calea undelor crainica cu voce melodioasă. Urmează ştirile din ţară. E pătruns ca de o taină. Nu trebuie să-i scape nimic. Ştirile se aglomerează şi atenţia îi era luată de val. S-a ridicat să dea  radioul mai tare. Melodioasa voce tocmai anunţă:
,,Comisia prezidenţială propune legalizarea consumului de droguri şi a prostituţiei’’. Apoi continuă ,, În ceea ce priveşte consumul de droguri ilegale, Comisia propune introducerea, în cartierele cu mulţi dependenţi de droguri injectabile, a unor automate cu fise şi cu seturi sterile de injectare, la fel ca în unele ţări europene, pentru a preveni refolosirea seringilor. Cât priveşte legalizarea “sexului comercial” şi înfiinţarea de servicii şi centre de specialitate prin intermediul cărora femeile care îl practică să poată beneficia de prezervative oferite gratis.’’
Oaie rămase cu gura căscată. În crâşmă se lăsase tăcere deplină. Adică… de-acuma e posibil orice, fără nicio interdicţie, fără nicio ruşine, fără oprelişte, în ţară e libertate deplină!  Care va să zică, de-acum va fi altfel. Toţi aveau gândurile răvăşite, toţi erau înspăimântaţi. Se gândeau la copiii lor, la nepoţi, la rude, la cunoştinţe. Ce va face tineretul ăsta cu atâta libertate?
- Circ, bă , circ!V-am zis eu. Să-i ia naiba pe toţi. Tristeţea le alungă umbra de euforie.
- Să mergem, mai discutăm  mâine seară. Câte se mai pot întâmpla…

Scris de Carmen Pasat