De la analiza la bilant

Ma gandesc sa-mi fac o analiza interioara, strict personala, in ceea ce priveste anul care tocmai se incheie. Una cat mai sincera, asa cum cred ca v-o faceti fiecare dintre voi, fara a tine cont de ceea ce va rezulta la tragerea liniei.
Ei bine, eu una in tot acest an am tras de viata, am fortat nota rezistentei si am acumulat fire albe din belsug.
Poate daca fiinta mea ar fi fost o firma privatizata, probabil as fi acum  plina de datorii. Asta pentru ca n-am reusit sa-mi platesc obligatiile fata de cei care mi-au fost prin preajma, n-am reusit sa rasplatesc binele facut, n-am reusit sa spun celor dragi cat de mult ii pretuiesc si nici celor care au gresit ca nu-i prea tarziu sa ne indreptam pacatele.
In general n-am avut de achitat datorii banesti, insa problemele nerezolvate, gandurile fara concluzii, visele inca neimplinite sunt datorii neonorate si ma fac sa-mi pun adeseori semne de intrebare.  Pana si la  cheltuieli ar trebui sa-mi trec dilemele, intarzaierile in rasplatirea prieteniilor cu prietenie, a mangaierilor cu mangaieri si a linistii cu smerenie. Si, de multe ori, daca nu sunt atenta in contabilitatea mea interioara, se aduna maruntis zornaitor in talerul dobanzilor si devine greu, se stramba si se deregleaza normalitatea.
Pe nesimtite, se strang atat de multe datorii fata de mine si fata de ceilalti, ca nu mai am resurse sa  le platesc. Timp am, dar energie sa-mi fac curat  in propriile chitante interioare nu prea. Mă tot gândesc dacă anul ăsta dă cu minus sau cu plus, acum, la final, aşa că încerc să fac un bilanţ pe scurt, seara de  seară, incercand sa ma cunosc mai bine si sa ma corectez cat se mai poate.
Daca ma gandesc bine, cu sanatatea am stat bine . Mă plângeam la un moment dat de nişte dureri inexplicabile de cap, cred ca din cauza strazilor neasfaltate, a gunoaielor ce ne inunda orasul, a copiilor care nu-si au parintii pe- aproape, a batranilor care tremura la gandul ca nu li se va plati pensia, a frigului care omoara oamenii ca in alte timpuri, la fel de urate si sumbre pe care tot incerc sa le uit…Insa ele revin obsesiv si actualitatea lor ma doboara.
M-a  mai incercat uneori inima, voia sa ma avertizeze ca nu cumva sa fac efortul de-a intelege ce-i total de neinteles, sa nu ii mai pun in sarcina si sentimentele de dragoste, sinceritate si bunavointa, ca prea bate greu si oboseste tot mai mult. Ma mai apuca si cate un junghi, probabil din cauza lucrurilor greu de facut, cum ar fi efortul de-a imi mai permite ceva luxos, ceva ce oricum n-am cum obtine si mai ales din cauza apasarii continuue a vietii cotidiene. Dar asta inca nu m-a determinat sa intru sub supravegherea stricta a medicilor si le multumesc pentru faptul ca si-au angajat efortul fata de cei bolnavi cu adevarat. Durerile mele sunt atat de comune, incat se poate trece peste ele cu putin efort si cu putina nepasare.
Cat priveste locul de muncă  eu spun ca m-am achitat onorabil, ca cei care imi sunt martori pot sa ma judece mai aspru si mai realist decat cei cu care n-am prea mare tangenta, consider chiar,  ca am adus niscai beneficii la prestigiul unitatii, ca am facut totul cu pasiune si simt responsabil, ca in afara meseriei mai vine cate o  mare bătaie de cap privind zilele lucratoare si nelucratoare, platite si neplatite iar, ca drept rasplata pentru toate acestea, mi  se taie din salariu atat de mult incat am ajuns acasa cu o uriasa gaura neagra  in bugetul familial, ceea ce m-a indreptatit sa port paltonul ala vechi  de acum douazeci de ani si iarna asta numai  sa pot sa-mi achit datoriile la banca si sa-mi cumpar carne pentru sarmale, asa incat sa nu sar in totalitate peste traditie. Ma gandeam ca, intre timp, domnul primar va avea bunavointa de-a ne aproba cele trei tichete promise, sa avem cu ce ne primi  colindatorii si uratorii, dar se vede treaba ca nu se merita efortul nici macar de-a face tabelul cu niste beneficiari atat de neinsemnati si marunti ca noi.
In alta ordine de idei, nici la Paste nici la Craciun, nici la Revelion, asadar de sarbatori, n-am putut pleca nicăieri. Nu-mi puteam permite sa plec singura, iar daca as fi mers cu sotul, m-ar fi costat tot atat cat aveam de achitat factura la gaz, apa, canal, telefon, lumina si alte maruntisuri. Asa ca m-am decis sa merg la mama. Cred ca cel mai comod e sa mergi undeva unde sa ti se puna ceva pe masa, din putinul pe care-l detine, dar sa stii ca primesti totul cu mare dragoste. Si te simti atat de multumit ca poti sa-ti revezi locurile dragi, sa-ti aduci aminte ca alta data erai feriricit si lipsit de griji exact in aceleasi tinuturi…
Si unde oare poti fi mai lipsit de griji decat la casa parinteasca, acolo unde o mama batrana si imputinata la trup te asteapta lacrimand si te imbratiseaza repetand la nesfarsit: ,,bine c-ai venit, draga mamii, ca ma gandeam ca mor si nu te mai vad’’. Lacrimile ei mi se infig in inima ca sagetile de gheata si-mi promit, intr-un angajament sobru, ca voi veni mai des de-acum inainte.
Mi se face dor de tot ce e acolo si pornesc la cautari cu privirea, incercand sa adun pentru inca o buna bucata de vreme, la aducerile-aminte, toate cele din jur, sa imi incarc sufletul pentru o bucata de vreme cu oleaca de bunatate materna, un pic de pretuire parinteasca, putina rezistenta si multa dragoste. Iar aici adun minusuri cu duiumul  la bilantul meu. Neglijenta mea fata de ceea ce inseamna cel mai mult pentru mine: Mama.
Cate procese de constiinta imi va aduce viitorul pentru asta si cat ma va costa toata aceasta nepasare.
In sfarsit, constat ca singura  mare performanta este aceea ca am reusit sa  supravietuiesc! Si nu oricum. Ma uit  in oglinda sufletului, cu sinceritate, si vad ca am ramas totusi om. Acelasi om. Poate sunt mai trista, mai obosita, cu mai multe griji si poveri, cu satisfactii injumatatite si realizari imputinate, dar ma bucur ca am putut sa raman mereu eu. Iar ca reper ma gandesc la cat de  importanta e aceasta privire, la momentul bilantului, in oglinda care nu ma minte niciodata: oglinda proprie. Oare puteam fi mai buna? Oare puteam face mai mult? Oare nu cumva incerc sa ma mint ca totul a decurs dupa legile omenesti de la care nimeni nu se poate abate?
Personal, am facut pace cu propria-mi persoana, mi-am stabilit niste limite si niste obiective si am luat cateva hotarari importante pentru anul viitor. In ipoteza asta va spun cu mare sinceritate ca, din criza ce ne izbeste tot mai tare in tample, in buzunare si-n viata, am invatat ceva: sa-mi gestionez cu grija activele si, mai important, sa-mi plivesc sufletul de maracinii grijilor si ai neimplinirilor si sa va zic urarea mea: Sa avem un an mai bun, iar Dumnezeu sa ocroteasca tara acesta! Si pe noi toti! ,,La multi ani !’’

Scris de Carmen Pasat