Cioran, urmărit de Securitate până la mineriade

Filosoful a devenit „suspect” pentru statul român în 1941, înaintea instalării regimului comunist, şi a fost supravegheat încă cinci luni după prăbuşirea lui.
Emil Cioran a pus în mişcare un detaşament impresionant de agenţi şi informatori, care a funcţionat pe axa Bucureşti - Paris timp de 49 de ani. Prima filă din dosarul publicat parţial în volumul „Cioran şi Securitatea” - care va apărea la Editura Polirom la sfârşitul lunii februarie - datează din 20 februarie 1941 şi este adresată Ministerului Propagandei, iar ultima este din 5 mai 1990, cu doar câteva săptămâni înainte de mineriadă. Cartea este editată în colecţia „Istorii subterane”, coordonată de Stelian Tănase, şi cuprinde documente din Arhivele Serviciului Român de Informaţii (SRI) şi Arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS).
Din arhivele SRI şi CNSAS
Peste 300 de pagini de declaraţii, notificări şi procese-verbale despre filosoful născut la Răşinari şi emigrat la Paris, semnate de agenţi infiltraţi în grupul său şi de intelectuali racolaţi de Securitate. Persoanele din spatele numelor de cod nu sunt devoalate însă.
• Din Arhivele SRI au fost publicate documente din anii 1941-1942, apoi, din 1949 în 1951, documente din 1954-1961 sau din 1963-1969.
• Din arhivele CNSAS au fost alese file de dosar din anii 1960, 1962, din perioada 1964-1971, din anii 1973, 1975 şi 1977, din perioadele 1979-1985 şi 1987-1988 şi din 1990.
Nume de cod: „Ciobanu”, „Chiru” şi „ENE”
Dosarul de urmărire a fost deschis oficial de Securitate pe 14 ianuarie 1954, însă există note şi din anii precedenţi. De-a lungul „carierei” sale de suspect pentru statul român - care i-a furat mai mult de jumătate din viaţă - Cioran a primit trei nume de cod: „Ciobanu”, „Chiru” şi „ENE”.
„Raţiunile pentru care regimul l-a avut în vizor pe Emil Cioran nu au fost atât trecutul lui de ideolog al extremei drepte, simpatiile sale progermane ori afilierea la mişcarea legionară. «Prezentul» preocupa Securitatea. Două erau scopurile urmărite de aceasta: 1) să descopere legăturile pe care cei din diaspora le aveau în ţară; 2) să cunoască şi să împiedice organizarea unor acţiuni de protest pe lângă guvernele occidentale şi în presă. Din acest punct de vedere, Cioran prezenta un dublu interes pen tru Securitatea română”, scrie Stelian Tănase, coordonatorul ediţiei, în introducerea cărţii.
„I-am cerut şi o carte a lui cu autograf. A refuzat, motivând că ar fi foarte periculos pentru mine să fiu găsit cu o carte a lui. Mai mult: să nici nu spun nici la Paris cuiva, că la Paris sunt foarte mulţi spioni români.”,
SURSA „CRISTINA”, notă informativă din 1983
URMĂRIRE
„Fugarul de la Paris”, luat în vizor de la 30 de ani
Emil Cioran a intrat în aria de preocupări a Ministerului Propagandei pe 20 februarie 1941, la doar 30 de ani.
Într-o notă trimisă de Prefectura judeţului Sibiu, se propune concedierea sa din postul de ataşat cultural al Legaţiei României din Vichy, din cauza unui articol cu „vădită tendinţă regionalistă”, intitulat „Ardealul-Prusia-România”.
„Semnalăm că numitul s-a lăudat că primeşte peste 60.000 de lei pe lună şi că, «dacă nu va fi pe placul autorităţilor», n-au decât să-l dea afară fiindcă, cu leafa pe trei luni luată înainte, poate sta un an la Paris”, se specifică în document.
Fratele său, arestat pentru „activităţi legionare”
În 1942, fratele său, Aurel Cioran, este ridicat de la domiciliu din cauza unor „materiale de propagandă legionară”, iar în 1948 este condamnat la 7 ani de închisoare pentru acti vităţi legionare. Întreaga familie - părinţii filosofului, sora sa, Virginia, şi fratele său - intră în a tenţia Siguranţei, care le întocmeşte „autobiografii”, în 1951.
Când se înaintează oficial, în 1954, cererea de deschidere a unui dosar de urmărire locală (U.L.) de Securitatea din Sibiu - din notă se deduce că a mai existat o cerere, „neonorată” - , raportul conţinea deja peste 20 de file despre „fugarul de la Paris”, printre care şi scrisori trimise părinţilor. În doar un an, din „urmărit local” devine „urmărit pe ţară” (U.T.), cu numele de cod „Ciobanu”.
În 10 ani, Direcţia de Informaţii Externe (DIE) îşi multiplică reţeaua dedicată filosofului, iar dosarul devine unul de „urmărire individuală”, pe numele „Chiru”.
Operaţiunea „Recuperarea”
În anii de relativă deschidere a regimului, în preajma lui 1968, se propune închiderea dosarului Cioran, în contextul în care relaţiile cu Franţa se „încălziseră”. Supravegherea nu încetează.
Se schimbă însă strategia: regimul avea nevoie de marile voci ale exilului. O revenire a lui Cioran în ţară ar fi fost exploatată propagandistic: întoarcerea ar fi fost sinonimă cu „acceptarea” regimului. Începe, prin urmare, operaţiunea de „Recuperare” a lui „Ene”.
După ce, în 1975, tentativa de racolare a fratelui său eşuează, Aurel Cioran primeşte permisiunea de a pleca la Paris în 1981, iar cei doi se revăd după 40 de ani. Nici una dintre tentativele de a-l convinge să revină nu a avut însă succes. Izolat la Paris, Emil Cioran nu mai avea încredere în nimeni.
RAPOARTE
„Cioran s-a exprimat că nu înţelege de unde ştiu atâţia oameni adresa lui din Paris”
„Nu m-am putut niciodată dumiri asupra naturii lirismului său. Timp îndelungat credeam că aceste izbucniri aparţin tinereţii, fac parte din poza tinereţii, mai ales tristeţea lui, deoarece în relaţiile cu oamenii nu părea deloc trist. Văd însă că şi după scurgerea vremii îşi menţine această atitudine, care-l duce spre anarhism”, este prima compunere cu accente lirice a unui informator din dosarul Emil Cioran, V. Bologa,„înaintaşul” unor colaboratori ai Securităţii ca „Anton”, „Cristescu”, „Petroniu”, „Cristina” sau „Georgescu”, care au furnizat ample descrieri ale discuţiilor cu filosoful.
Nemulţumit de vizite
Unii erau trimişi în misiune la Paris, alţii erau cunoscuţi ai lui Cioran, ziarişti de la „Scânteia”, foşti colegi de la revista „Vremea”, prieteni din copilărie. Într-atât de dese deveniseră bătăile în uşa lui Cioran, încât acesta izbucneşte, în 1967, într-o discuţie relatată ulterior de un informator: „Cioran Emil şi-a manifestat nemulţumirea că, în ultimul timp, este insistent căutat şi vizitat de mulţi intelectuali şi scriitori români veniţi temporar din ţară. Totodată, Cioran s-a exprimat că nu înţelege de unde obţin adresa lui atâţia oameni care vin din ţară şi ce urmăresc căutându-l cu atâta insistenţă”.
Dacă, în România, în perioada interbelică, era un personaj destul de sociabil, la Paris se izolase, parţial şi din cauza trecutului său legionar, care putea fi folosit împotriva sa într-un mediu stângist ca acela francez.
Izolarea pe care şi-o impusese filosoful era legată şi de paranoia lui crescândă, care s-a amplificat drept proporţional cu teama lui Nicolae Ceauşescu de influenţa exilului românesc asupra cercurilor occidentale. „Emigraţia română e destrămată, măcinată de frecuşuri, certuri meschine. Eu mă ţin la distanţă”, povesteşte într-o notă din 1966 sursa „Anton”, cea care a umplut pagini şi în dosarul lui Mircea Eliade. Singurii lui prieteni ră măseseră Eugen Ionescu şi Mircea Eliade.
Pe Eugen Ionescu l-ar fi descris, într-o conversaţie cu sursa „Lucian Armaşu”, ca având o fire „contradictorie, beţiv şi care suferă de pe urma complexului antisemit, căci e pe jumătate evreu. Aceasta explică şi oscilările lui Ionescu când pentru, când contra României”.
În repetatele întâlniri cu informatorii, Emil Cioran îşi făcuse mea culpa pentru trecutul legionar. „Consider acest fapt «o greşeală din tinereţe» şi atribui aderarea mea la «mişcare» în acea epocă ca un protest faţă de atitudinea regelui Carol al II-lea”, ar fi spus în 1965.

Continuare: Evenimentul Zilei