De 8 Martie

Se adanci si mai mult in moliciunea fotoliului. Inchise ochii. Tristetea ii strabatu sira spinarii cu un fior rece: sa fie dezamagirea? Isi revizui toate miscarile din timpul lunilor trecute si se condamna ca fusese atat de increzatoare in oameni, in destin. Cum de-a fost asa de naiva in privinta prietenilor?
Ploaia de primavara se scurgea pe geamuri, asemeni lacrimilor pe fata ei vestejita si imbatranita inainte de vreme. Ce umilita s-a simtit si cat de dezamagita. Cate planuri nu-si facuse in viata si cate nu i se risipisera, dar acest cosmar nu si-l inchipuise atat de apasator si de dureros.
Terminase facultatea de mai bine de zece ani si se angajase inginera la o firma privata de tricotaje. Lucrase ca sefa de sectie si productia mergea struna, asemeni contractelor ce le adusesera un renume demn de invidiat. Nimic n-ar fi facut-o sa creada ca va ramane intr-o buna zi fara serviciu si ca nu va avea nici macar bani de paine in buzunar. I se paruse ca se despica cerul si pamantul cand a auzit ca firma intra in faliment. Ce-or sa faca sutele de femei care lucrau acolo, se intrebase atunci.
Dupa o luna toate lucratoarele erau somere. Umblau cu dosarele sub brat sa-si faca actele ce le ajutau sa mai supravietuiasca un an. Cateva muncitoare spuneau ca vor pleca in Italia, altele la rude in Spania, in Grecia. Cele de la tara se intorceau sa faca gospodarii in sat, desi nu se mai puteau acomoda cu viata de la care plecasera cu zeci de ani in urma. Ea s-a framantat nopti si zile  gandindu-se incotro sa apuce, ce horarare sa ia.
Azi se trezi cu noaptea in cap si mergand  cu ochii umflati de nesomn,  bajbai sa  caute oglinda facand un efort suprem pentru a reusi sa se vada, fara sa se recunoasaca insa, aburind  intr-un nor de ceata. Doi ochi negri, stinsi si umezi, amarui si adanci ca o cafea neagra,  o priveau amenintatori. Sub ochi, doua pungi mari, doi saculeti cu amintiri, cu vise si nesomn, legati la gura strans cu griji spinoase…Cearcanele  stau acolo si par o parte integranta din tot, sunt pulsul lumii, care e diferit de al ei, sunt amprenta trista a vietii.
Intr-o clipa s-a hotarat: va face incercarea. Se va duce la Alina, cea care i-a fost cea mai buna prietena, sa-i ceara ajutorul. Poate ii va oferi un loc de munca, doar stie cat de buna a fost la scoala, cat de perseverenta si cat de ambitioasa. Cum sa nu-si aminteasca cum ii dadea caietele, apoi cursurile, sa copie temele? Si de cate ori nu-i spusese ,, iti raman datoare’’! Iata ca, era timpul sa-si poata plati datoria, mai mult decat si-ar fi inchipuit…
Se imbraca in graba, facandu-si un plan, scormonind in mintea ei obosita cai de atac, vorbe simple si sincere, care sa o ajute sa spuna direct ce avea de spus. Drumul si-l prelungi intentionat, uitandu-se pe furis in vitrinele murdare sa-si vada pasii si aspectul care vor forma impresia definitiva a prietenei dupa atatia ani.
Chiar! Oare de cand nu s-au vazut? O..de cand s-a oferit sa doneze sange pentru mama  Alinei, care trebuia sa fie operata urgent si pentru care nu se gasea aceeasi grupa de sange. Cum mai plangea tatal ei de emotii ca ,,fata asta’’, adica ea, isi dadea sangele cu atat usurinta. Voiau atunci s-o rasplateasca cumva, dar ea nu a vrut nimic, i-ar fi fost jena sa accepte fie si o friptura, ca doar nu de asta donase, ci din respect si prietenie.
Gandurile alunecau slobozindu-i o melancolie placuta. Zambi. Ce ochi o sa faca Alina cand o s-o vada…A! Sa-i ia un buchetel de ghiocei, caci azi e chiar 8 Martie. Pentru flori mai scumpe n-avea bani. Ascunse buchetelul in buzunarul hainei si statu o clipa in fata institutiei unde lucra Alina. Oare sa incerce?
- Cu ce va pot fi de folos?o intreba, luand-o prin surprindere, gardianul care statea la intrare.
- O caut pe Alina M.
- Vreti sa spuneti, pe domna director Alina M. ii dadu o lectie usturatoare baietandrul cel obraznic.
- Da, da, ma scuzati…isi inghiti ea cuvintele, cu o umbra de regret. Incepuse cu stangul.    -  Sa vad daca e dispusa sa va primeasca. Cine o cauta?
- Mariana  Z. Va rog sa-i spuneti doar atat.
Tinerelul se duse la  usa capitonata si frumos garnisita cu placuta ce arata ca acolo e biroul directorului firmei.  Intre timp, ea privi imprejur si se vazu pentru o clipa lucrand acolo. Isi spuse ca alesese sa fie la volanul vietii ei dar ca nu a stiut sa conduca bine si  a sfarsit cu multe rani pe suflet, iar fortele proprii s-au dovedit slabe, nesigure si trecatoare.
Avea nevoie de ajutorul unei prietene. Avea nevoie de Alina, cea pe care o stia o fata deosebit de amabila si recunoscatoare. Cat o sa se bucure cand o s-o vada. Isi indrepta haina si se apropie de usa, nestiind daca sa intre zgomotos, cu ,, Salut! Ce birou ultra ai!’’ sau cu ,,Buna, stii, am venit sa te rog, poate ai ceva si pentru mine de lucru…’’.
- Puteti intra, o trezi din visare glasul tanarului.
Inima incepu sa-i bata cu putere, pasii ii erau nesiguri si uitase cum isi propuse sa inceapa. O va revedea dupa atata timp.. Viata nu le daduse ocazia sa se intalneasca prea des, orasul in care locuiau era mare si timpul le era pretios.
Deschise timida usa si inainta cu pasi moi, pasind incet, sa nu deranjeze, caci directoarea nu ridicase privirea de pe hartii, semn ca era foarte ocupata. Astepta sa termine de citit pagina, apoi inca o pagina, asculta si convorbirea telefonica, fara sa vrea,  si ramasa in picioare, astepta. Dupa un timp, ca si cand si-ar fi amintit de ea, desi banuise mai tarziu, ca era doar un rol regizat bine, Alina se uita lung la ea peste biroul masiv, afisand o bunavointa umilitoare:
- A, tu!…Ia loc, ce mai faci? Intrebarea veni rece, fara sa arate ca o intereseaza cu adevarat ce mai facea ea.
- Ce vant te-aduce la mine? A, dar ce schimbata esti…ai slabit asa de tare…Esti bolnava?
- Nu, nu-s . Am venit sa te vad.
- Da? Asa pur si simplu? Ei, asta-i bine, desi pe mine nu ma cauta nimeni doar sa ma vada. Apropo! Zilele trecute a venit Doina, aia de la Arhitectura, tot asa, arata rau si era tare necajita. Cica ramasese somera si poate o angajez eu. Mai, si ce fata buna era, dar cum s-o angajez? Ce, firma asta e firma de angajari? Eu nu dovedesc sa fac fata cu oamenii pe care-i am deja,  caci  nu prea merge. Cifra de afaceri scade pe fiecare luna vazand cu ochii si ea vine sa o angajez! Parca nu se mai termina tirul de vorbe ce parea fara sfarsit. Relua:
- Eu ce sa le fac? Sunt o multime de oameni care mi-au fost colegi, prieteni, cunoscuti, pot eu sa-i angajez pe toti? se planse in continuare. Asta e! Da’ ia zi, la voi cum merge treaba? Parca auzisem ca firma voastra e in faliment…
- Da, s-a inchis.N-a mai ramas nicio sectie, nu mai rezista si comenzile le-a luat o fabrica din strainatate. Din ce-a fost n-a mai ramas nimic. Stii…tocmai …
- Aha. Ei asta e! Nu toti care vor sa faca afaceri rezista! Eu am avut noroc de niste relatii pe la minister, stii ca tata avea ceva cunostinte si numai asa am putut prinde si noi ceva afaceri cu cei de-afara. Ma scuzi acum, ii spuse din senin , uitandu-se la ceasul de pe telefon, trebuie sa plec. Imi pare rau ca nu mai putem sta de vorba, macar sa bem o cafea. Poate alta data…Isi lua haina eleganta si geanta de firma, dadu cateva ordine precise si ii spuse in treacat:
- Pa, iubita, ne mai vedem! Si intinse gura vopsita frumos, sa o sarute usor pe obrazul palid.
- Cu bine, raspunse si ea,  moale si abia auzit. Scoase buchetelul de ghiocei din buzunar si-l intinse Alinei timid:
- Sa ai o primavara minunata!
Si pleca, tarandu-si dupa ea grijile, supararea si lacrimile.

Autor: Carmen Pasat