Sesizare

Catre cei care vor sa ia in seama marturisirile si necazurile noastre.
Subsemnatii, cetateni romani de varsta a III-a si a IV-a, cu respect va aducem la cunostinta faptul ca, in ultimul timp, de cand nu mai avem niciun fel de ocupatii si tara nu se mai poate folosi de serviciile noastre, deoarece toate meseriile pe care le cunoasteam au devenit inutile si impracticabile, ne simtim cu totul si cu totul fara rost in scurta si trecatoarea noastra existenta. De asemeni, vrem sa aratam ca nu  mai putem raspunde prompt timpurilor atat de rapid schimbatoare si, pentru ca nu ne mai putem recunoaste nici  pe noi insine, nu ne putem racorda la prezentul imprevizibil,asa incat  vom incerca doar sa ne rumegam amintirile, povestind celor ce vor veni ce si cum a fost.
Desigur, asta o vor face numai  cei care vor mai avea nitica memorie, caci cei mai multi dintre noi, probabil, nici nu vor mai sti cand s-au nascut si cum se numesc.
Unii pot povesti, desigur, prin cate razboaie psihologice au trecut de-a lungul si de-a latul vietii, cum de-au rezistat si la cate incercari potrivnice au facut fata. Vor aminti faptul ca au ramas fara dinti in gura, fara medicamente in dulapiorul cu crucea rosie vopsita pe usita, fara bani de paine pana la pensie, fara  brad de Craciun si miel de Paste. Va asigur ca nimeni nu se va plange.
Vor relata numai, cu multa sinceritate, adevarul. Astfel, vor putea  spune ca  n-au castigat in ultimile decenii niciodata la loto, deoarece jocul e mai mincinos decat insasi existenta lor, ca unii copii se spanzura in gradina de creangile nucilor din motive minore, ca  nu mai miroase a paine coapta in case,  iar prin sate nu mai mugesc vitele pe imas. Printre altele, se va aminti si ca nu se mai rastoarna mamaliga cat ceaunul pe masa si ca  au ramas putini oameni in batatura satelor, restul a pleacat cu autocarele in tari, sa faca bani ca sa aiba cu ce-si ingropa parintii.
Se va mai povesti ca nu mai sunt pe la noi paduri si norul de cenusa islandez sta de-o saptamana deasupra tarii facand dus-intors, parca nu ne-ar fi putut ocoli, macar asta, daca nu ne-a fost dat sa ne ocoleasca criza…
 Nu vor uita sa aminteasca faptul ca nu se mai construiesc spitale si case, ca au saracit de-a binelea platind gazul si lumina alora de s-au imbogatit pe seama saracilor. Altii vor putea marturisi ca, dupa ce  au luat bucurosi unele lucruri cu buletinul in mana, neavand cu ce plati, le-au confiscat bancile casele.
Si ca  nu mai puteau obtine casa daca n-aveau servicii bune si nici servicii daca n-aveau experienta si nici experienta daca n-avea cine sa le-o acorde si tot asa,  nu se mai terminau  verigile si au devenit cat roata carului, iar lantul pus in jurul grumazelor era tot mai lung si mai greu.
Cu siguranta, nu vom uita ca  din tot ce se face, cel mai mult si mai mult domina nu invatamantul, nu agricultura, nici macar credinta, ci deasupra tuturor, si peste toate, e politica! Asa o sa explicam urmasilor ca usuratica de politica sta  goala, searbada si trista, ca o cucoana vopsita si parfumata cocotata pe un gard inalt, peste care nu se poate trece, dar pe care o putem vedea uitandu-ne cu invidie in sus, pana ni se baga in ochi niste pensii nesimtite si salarii indestructibile si inviolabile. Si ea, ordinara,  ne scuipa cojile de seminte ale capitalismului in cap si ranjeste catre noi aiurita de atata noroc ce-a palit-o de cand a pus D-zeu mana pe umerii ei.
Apoi o sa  povestim ca tot ea ne poarta spre nicaieri si ne cobora tot mai jos, devenind tot mai retusata si mai perversa si cum ne priveste de sus, caci nu se mai poate apleca, e prea imbuibata si prea plina, are ochii prea afundati in grasimile obrajilor rosii de satisfactie, nu de rusine, si  nu-i ajunge privirea pana la cei care sunt  tocmai talpile picioarelor ei. Ca e o perfida, care nu vrea sa simta mirosuri ale putreziciunii ce se intind ca pelagra si se face ca nu aude vaietele si plansetele. Se prea poate ca  toate acestea sa  nu razbata totusi pana la ea, deoarece sunt zgomote facute imprejuru-i, de zornaiala metalului pretios din lingouri si fosnetul verzui al banilor. Sta ascunsa sub o umbrela mare si colorata, se invarteste ca soarele si ne induce in eroare ca straluceste minunat deasupra, iar noi ne bucuram de protectia ei. Marea pacaleala!
Vom spune cum  am fost obisnuiti sa rabdam si am tot rabdat pana ni s-a varat in capetele astea proaste ideea ca nu prea mai avem drepturi, ca  trebuie sa suportam cureaua care lasa urme adanci si ranile ni le putem linge in timp, fara sa cerem socoteala cuiva. Ca grijile sunt ale noastre, si numai ale noastre, iar indreptarea greselilor e tot in sarcina noastra, iar cei care le comit sunt exclusi din capul locului. Ca am trecut de la  fluieratura a paguba la multfolositoarea injuratura birjareasca ce are efectul de-a diminua nerabdarea, spaima, oful, supararea si neputinta. Dar cate n-avem adunate, ca tot omul, in sacul disperarii in care aproape nimic nu mai incape…
Vom  spune oare si ca tara noastra parca  nu mai exista? Ca din ea  au ramas doar ulite pustii,  prispe paraginite pe care nu mai sta nimeni,  batrani zbarciti de griji, care tin cativa lei intr-un colt de batista murdara, case batranesti cu gauri in acoperis? Sau poate om povesti amintiri frumoase despre  pamantul  roditor ce se ara cu tractoarele, nu cu boii lui Vasile din capatul ulitei, ca erau livezi ce infloreau primavara, ca se faceau in pomi fructe cu gust adevarat si ca prin hornuri iesea fum albastrui  de la lemne.
Ce vom mai povesti? Nici nu mai stim cate ne-or mai trece prin cap si prin inima. In incheiere, mai aratam faptul ca nu ne-a mai rams niciun tel, nicio speranta si asteptam o masura finala. Cu siguranta, generatia nostra e una deja demna de mila. Daca pentru ea nu mai poate face nimeni nimic, va rugam, cu plecaciune, aveti in grija pe cei care vin.
Va cerem, sa verificati dacă toate cele descrise, s-au făcut legal sau ilegal si sa investigati faptele, autorii si consecintele. Asteptam raspuns la aceasta sesizare, in termen de cat ne-a mai ramas din viata!
Incheiata azi, 2010, in prezenta tuturor romanilor.

Autor: Carmen Pasat