La cumparaturi

Azi am chef sa ies la cumparaturi. E si asta o patima. Noroc ca n-am cu ce s-o intretin permanent. De unde bani? Salariile sunt injumatatite, apoi micsorate, apoi diminuate, iar la sfarsit impozitate. Ne-au luat si din putinul pe care ni-l dadeau. 25% din ceea ce-am muncit un an. Nu mi se pare drept, nu-i corect, dar se accepta tacit. Oare de ce tace sindicatul?
Ce viata mai avem si noi, romanii! Tocmai ne inchipuiam ca vom ,,trai bine’’, ca va dura putin sa mai  rabdam, un an, doi acolo..Sa ne strangem cureaua cateva gauri, ca poate aia de tin fraiele tarii in maini vor invata repede cu ce se mananca democratia, capitalismul si apoi vom trai fericit pana la moarte. Iaca, numai ce-a  a dat peste noi criza si gata cu binele inchipuit. Asta-i soarta amaratului. ,,La omul sarac, nici boii nu trag’’.
Cu aceste ganduri intru sa cumpar ceva de la un magazin. E o racoare placuta de aer conditionat. Cativa clienti se invart cu niste carucioare mari, prea mari pentru micile lor cumparaturi, pe dupa rafturi. Imi iau un pachet de cafea. E mai ieftin, dar si de foarte proasta calitate. Imi aminteste de nechezol. N-are gust, n-are miros.
Stau la rand, in spatele altor cinci, sase cumparatori.  In fata mea o femeie isi numara cu grija bonurile de masa. Are 3. Trebuie sa cumpere de ele cat poate, cat apuca, cat se incadreaza. Maine s-ar putea sa nu mai fie posibil sa ia tot atat, caci la toate se schimba TVA-ul, se maresc preturile, se scumpeste viata. Calculeaza pana la ultimul banut: ulei, zahar, paine, o punga cu carne tocata. Ce ii mai trebuie urgent? A..detergent. Nu-i ajung bonurile si n-are niciun leu in plus. Se uita din nou la ce-ar putea renunta din cosul si asa saracacios. La nimic. Si pe astea le cumpara cu strangere de inima.
Intram in vorba, asa cum fac toate femeile din lume cand simt ca au ajuns la capatul puterilor: cauta un refugiu plangandu-se una alteia. Aflu ca are datorii mari la asociatie. Inca de asta toamna. A ramas in urma si nu le mai poate acoperi. Are datorii la banca, la o vecina si la un cumnat. Se uita cu jind la detergent. Nu, nu mai sunt bani si pentru asta. Imi spune ca ieri au umbat unii pe la usi pentru ajutorarea sinistratilor. N-avea decat o suta. A dat-o. Aia is mai saraci ca ea si mai nenorociti. Dar pomana a facut-o si mai saraca. A dat si niste hainute care fusesera ale copiilor. Le tinea acolo pentru nepoti. Cine stie daca vor avea bani sa-si cumpere altele! Si alea erau inca bune de purtat. 
Mai venise dimineata si o cunostinta de la blocul celalalt, cica sa-i imprumute niste bani, cat poate, ca trebuie sa se duca la medic. Are probleme cu inima. A ramas vaduva si nici somaj nu mai are. Copiii is inca mici, parintii i-au murit. N-are al cine sa apeleze. Supararea si stresul au doborat-o. Si i-a mai gasit si glicemia marita. Ei, are  toate bolile. Cu inima indoita, i-a spus ca n-are. De unde sa aiba? Si ea e plina de datorii. Ii arata plicul de la apa, de la gaz, de la lumina, de la gunoi, de la televizor si radio( pe care nu-l are), de la finante pentru impozit. Toti au adaugat cate ceva, nimeni n-a micsorat nimic la darile catre stat.
Ma uit la ea cu mila si incerc s-o bucur cu cat pot. Ii spun sa ia si detergentul. Ma angajez sa i-l platesc. N-o sa mor de saracie. Ii dau lacrimile. Ii este rusine. Plec cu inima franta. Cate or fi in aceasta situatie. 
Ma indrept catre piata. In fata mea pasesc doi barbati pana in cincizeci de ani. Vorbesc tare, injura si gesticuleaza. Is revoltati. Trag cu urechea sa aflu amanunte.
Discuta despre cum nu s-au realizat. Locuri de munca nu-s. Nici n-au sa fie, ca Pascaniul e mort de mult. Si nici nu se face nimic. Au fost la oferta locurilor de munca. Mai nimic. Unul povesteste cum un coleg al sau  s-a angajat la o firma de instalatii. Acu nu mai au contracte si l-au trimis acasa. Asa angajare…Nevasta-sa ii este confectionera la baza. A incercat la ,,perdele’’dar nu mai angajeaza.Celalalt inca e in cautare.
Amandoi au copii. Le trebuie bani de mancare, de incaltat. I-au trimis la bunici. Asta e vacanta pe care le-o pot oferi. Au mai scapat de cateva guri. Acolo au lapte si zarzavat si fructe. Dar la toamna? Cum fac fata cu atatea cheltuieli cu scoala? 
Apoi vorbesc cu ciuda, cu revolta de cei care au si nu le pasa. Oameni cu baietei de bani gata si fetite razgaiate. Ajung la cei cu functii mari: Berceanu, Videanu, Basescu, Nastase. Aia isi permit sa isi trimita la studii plozii in strainatate, sa le ia masini care merg ca avioanele, fac excursii in Franta, Austria, Anglia. Aia nu simt criza. Ma gandesc ca oamenii au inceput totusi sa aiba curaj, sa spuna ceea ce-i nemultumeste cu glas tare. E un pas inainte. Numai ca nimeni nu-i asculta. E un pas inapoi. N-au cui sa se planga, n-are cine sa-i ajute. Sunt acceptati, sau trecuti usor cu vederea cei care nu cer nimic, n-au pretentii si tac inaintea altora. Mai ales a celor cu functie. Asa ca au ajuns sa se planga celor de-o masura.
Revoltatii se despart dand mana. O mana saraca, intinsa alteia la fel de saraca. Asta ii leaga. Saracia.
Ce zi mi-am ales si eu de cumparaturi. Mai bine ieseam lunea, poate nu vedeam atata necaz si atata revolta in randul pascanenilor.
Dupa atata mers si oboseala acumulata, simt niste ghimpi ce ma impung  in stomac. Cumpar cu un pahar de leoarca galbena. Cica e de lamaie. 2 lei. Desi mare lucru n-am cumparat,  cand sa plec spre casa, o durere ma taie iar vesel şi scurt, in dreptul ficatului. Cocleala din gura imi aminteste c-ar trebui sa mananc ceva, ca bausem o cafea dimineata pe stomacul gol.
Zaresc un fast-food unde clientii ar trebui  sa manace in picioare, langa o vitrina in care bate soarele, incalzind ,,natural’’mancarea expusa. Da, vreau si sos. Fara mustar.  O fata urata si antipatica isi sterge mainile cu o carpă mizerabila. Pune la incalzit in cuptor ceva care oricum e foarte vechi. Imi spun ca trebuie sa plec. De ce mi-ar fi rusine sa refuz? Nu pot manca asa ceva.
Mai astept putin, uitandu-ma dupa o solutie salvatoare. Nu stiu cum sa renunt, nu mi-e usor. Nu vreau sa par neserioasa.  Nimeni nu mai cumpara, trec toti pe langa vitrina cu mancare, fara sa bage in seama. Ma hotarasc sa tac, caci vanzatoarea plictisita si bosumflata ca are un loc de munca, si nu mai poate face fata unui singur client, poate sa-mi faca scandal. După cinci minute, o mana unsuroasa,  aceeasi care a luat si banii,  dibuie dupa mana mea  si ma  pricopsesc cu o punga din plastic in care se afla ce am comandat. Imi da si un sfert de servetel. Criza…
Ma uit la pachet, ma uit la vanzatoare, ma uit in jur. Un caine de pripas se intinde la soare. Mi-a trecut pofta. El se scarpina dupa ureche cu laba si porneste dupa mine agale, lenes, tarandu-se ca dupa stapan. E si el in plina criza si poate  l-o fi alungat cine i-a fost stapan. E flamand si asteapta o imbunatatire a conditiilor de viata. Il cred. Cu totii asteptam asta. Merg cu punga in mana. Imi dau seama ca s-a luat dupa miros si ma bucur. Saracul. De cand n-o fi mancat? Desfac punga si-i intind mancarea. Da din coada fericit. Si eu is fericita. Am facut inca o fapta buna. O sa-mi intre in obisnuinta…Nu ma mai doare stomacul.
Am terminat cu cumparaturile. Poate alta data o sa am mai multa bafta.

Autor: Carmen Pasat