Toţi vorbesc, nimeni nu aude!!!!

Orşaul  meu, întins ca palma unui om cu liniile vieţii, norocului, dragostei şi carierei ieşite foarte puţin în relief, este tare rănit de tranziţia cu tonurile ei de gri, care a învîrtit cuţitul şi mai mult în rană. Culorile lui sunt posace şi umbresc viaţa şi aşa searbădă, dând o stare de totală apăsare, continuuă,  locuitorilor săi.
Ici colo,  e animat de câte o pată de culoare stridentă, lipită ca o etichetă nouă pe un ambalaj urât şi uzat. Câte o pojghiţă de var dată pe faţada  unor  apartamente, ale căror proprietari sunt de unuii cu dare de mână, contrastează enorm cu restul blocului.
Poţi vedea câte un petic roz bombon lipit la etajul doi, sau cinci, al vrunui bloc mizerabil şi verde, jumulit şi şiroit de miile de ploi care l-au tot spălat. Mai încolo, pe un bloc gri ca o zi înnorată, vezi un dreptunghi portocaliu, sau galben, sau după gustul şi plăcerea celui care şi l-a peticit, care te face să le plângi de milă celor care n-au bani să-şi spoiască şi ei zidurile vechi. Cât s-or invidia unii pe alţii, locuitorii aceluiaşi bloc nu vom şti, dar aspectul acesta e ca în picturile cubiste.
Cu cât te îndepărtezi de centrul oraşului care se tot chinuie de vreo douăzeci de ani să arate cât de cât mai ca lumea, cu Casa de Cultură pusă la punct acum ca o clasă înainte de inspecţie, vopsită în alb ca o mireasă gata de începerea nunţii, străzile te cam lasă baltă.
Ca pieton  e tare problematic de-a putea să-ţi târâii picioarele pe nişte trotuare sparte ca după bombardament, stricându-ţi trei patru perechi de papuci pe an, iar dacă laşi la o parte şi estetica, toate celelalte categorii de participanţi la trafic au de suferit.
Drept urmare, straturile succesive de asfalt din tentativele urbanistice precedente, au cam dispărut şi s-au format şanţuri, gropi, denivelări semnificative care trebuie evitate cu atenţie. Şoferii urlă la toţi: la pietoni, la biciclişti, la municipalitate şi unii la alţii. Şi au de ce. Ei sunt nemulţumiţi că li se strică maşinile, cauciucurile, frânele, rulmenţii…Traficul e aglomerat, benzina se consumă, timpul trece şi nervii cresc. Gropile adâncesc problema şi se adâncesc pe ele însele şi uite-aşa, avem blocaje de trafic ce coincid cu blocaje de circulaţie, mai ales la intersecţiile care ori n-au semafoare, ori n-au indicatoare, ori niciuna din două.
Tirurile stau în coada microbuzelor, autocarele în coada maşinilor mici, maşinile în coda bicicletelor, căruţele sunt pe cale de dispariţie şi tot aşa…
Eu nu pricep, dacă toţi vorbim aceeaşi limbă, de ce nu ne putem înţelege!?
Oraşul deşi plin ochi e din ce în ce mai pustiu, iar prezenţa oamenilor maschează stângaci singurătatea apăsătoare. Nu putem schimba mare lucru din răul făcut, dar putem evita să facem rău mai departe.
Câinii vagabonzi abundă şi în centru, dar mai ales în zona gării, pe strada Ceferiştilor, în Vatră. Se tot iau măsuri care nu au finalitate vizibilă. Nimic nu se întâmplă cu adevărat, nimeni nu vrea să facă ceva concret. Pe la periferii, se poate întâmpla să te întâmpine pe-nserat o haită flămândă şi mai mult decât ostilă de dulăi, care să te înconjoare, mârâie, latre şi care să-ţi perforeze sau sfâşie pantalonii. Experienţa e înfricoşătoare. O pot relata cu groază cei care au trecut prin asta . Şi am spus-o de nenumărate ori!
La  fiecare colţ de stradă aud ,,în oraşul ăsta nu se face nimic!”, ,,în oraşul nostru pe nimeni nu interesează!”, ,,avem un oraş foarte murdar”, ,,trăim într-o ţară mizeră!” ,,primarul a promis şi degeaba!,,. Voci nemulţumite tot mai multe, dar pe care nimeni nu le aude. Sau nu vor să le audă!
Oraşul acesta parcă e blestemat, nimicit, transformat, mutilat. El e  minţit, dărâmat şi schilodit. Şi e încă aici, neştiind încotro să se îndrepte, greu de povara unor zile care se urăsc între ele şi se îmbrăţişează în el, ducându-şi povara pe mai departe. Oraşul meu…
Clocotind de problemele sale mari şi de însemnatele mărunţişuri ale locuitorului pierdut în el, e tot mai singur şi uitat, iar eu  îl plâng, îl hules, îl iubesc!
De ce e nevoie ca în locul caselor vechi, nerestaurate, să apară mastodonţi din ciment, sticlă şi oţel, iar în locul căsuţelor boeme să răsară construcţii kitsch? Sunt sigur că în loc să trăim am ales să locuim, în loc să mâncăm am ales să ne hrănim, iar în loc să ne distrăm am ales să tocăm cu înverşunare timpul liber. Faţa reală a oraşului e urâta, nespălată nefardată, având doar urme de machiaj după ce nu s-a curăţat bine…Are praf şi gunoaie peste tot, dar are supermarket-uri. Oamenii scuipă şi înjură ca birjarii, tinerii aruncă pe jos ambalajele, dar pe strada circulă cu maşini străine şi sunt cetăţeni ai Uniunii Europene. Oare nu cumva noi suntem occidentali doar fiindcă ne-am născut mai la vest, uitând că periferia nu a strălucit niciodată? Cândva existau indicatoare prin tot oraşul cu sloganuri: “Păstraţi Curăţenia”! ,,Nu călcaţi florile!,, ,,Nu călcaţi iarba!,, Ce era rău în asta? Credeţi oare că dacă am avea astfel de plăcuţe, ne coborâm gradul de civilizaţie?
Mai deficitari decât la capitolul civilizaţie suntem la capitolul amenzi! Eu nu ştiu şi nu am auzit pe nimeni să fi luat amendă pentru că aruncă mizerii pe jos. Şi cred că până ne vom civiliza cu adevărat, am strânge nişte bani frumoşi la bugetul comunităţii. Pentru cei mai umblaţi prin lume, întoarcerea acasă loveşte ,,verde-n faţă” prin lipsa de civilizaţie, bun simţ, bună cuviinţă şi grija faţă de ce e în jurul tău!
Comparând situaţia din România cu Elvetia, Austria (care pot fi considerate în topul curăţeniei) constatăm la noi dezinteres şi lipsă de educaţie.Oare cât e de greu să arunci PET-urile şi hârtiile în containerele cu semnul reciclării. Astfel de containere se găsesc acum pe străzi, la îndemână, şi chiar sunt folosite de unii, dar nu de toţi…Căci, la urma urmei, e de prost gust  să treci pe lângă ele şi să aşezi gunoiul alături, aşa  cum se mai întâmplă din păcate  la noi!!!  De ce oare în oraşul nostru domneste dezordinea şi nepăsarea, repetând  ,,dacă restul nu fac nimic, eu de ce aş face?”
Să mai comparăm o familie civilizată care merge sâmbata la iarbă verde, face grătarul pe malul unei ape, pe gazonul curat şi apoi adună gunoaiele şi le aruncă, lăsând în urma sa aceeaşi curăţenie pe care a găsit-o spunându-şi ,,Ţara mea e cea mai frumoasă !”. Să fie, deci, oare vorba despre respectul şi dragostea pentru ţară şi oraş, pe care se pare că unii le-au pierdut pe drum?
Avem o mentalitate greşită şi depinde numai de noi să o schimbăm. Degeaba ne vom face bagajele şi plecăm din ,,ţara asta fără viitor !” Nu  va fi mai bine nici acolo, atâta timp cât continuăm să trăim în propia mizerie. Cel mai bun lucru ar fi să aducem occidentul aici, printr-un simplu efort de voinţă.
Unii se întreabă dacă se  merită efortul, îşi zic că oricum suntem într-o stare deplorabilă şi ce rost ar mai avea? Daţi-mi voie să vă contrazic şi când ziceţi ,,oraşul acesta e murdar” amintiţi-vă ca noi suntem oraşul acesta! Poate ne vor ajuta şi cei care au promis s-o facă, dar mai avem şi noi nişte obligaţii morale…
Să sperăm, ca atunci când unii vorbesc, alţii să audă !!!

Derutaţi între Da şi Nu !!!

Într-o bună zi, după ce-mi achiziţionasem şi eu, ca orice om gospodar, un ciolan afumat, trec prin piaţă să adaug la cumpărăturile mele şi fasolea boabe strict necesară în astfel de reţetă, să trag o ciorbă de fasole cu afumătură, aşa…de la mama ei. Nici nu intru bine în piaţă că încep să-mi lungesc gâtul şi să- mi rotesc ochii, căutând miraculoasele boabe. Mai să mă apuce durearea de cap şi să-mi vină ameţeala numai la gândul, că nu am de unde cumpăra aceste minuni ale pământului pe care moşii şi strămoşii noştri le-au consumat ca pe-un aliment de bază, sau de nădejde, mai ales la vremuri de restrişte, ca cele în care ne aflăm şi noi. Read more

Lumeee…! Lumeee…!

Să nu vă închipuiţi cumva, dragii mei cititori, că mă voi lăsa  influenţat de vreo bârfă la colţ de stradă, de vreo ameninţare sau jignire aduse mie sau vouă, cei care trăiţi în acelaşi oraş cu mine  şi că, n-am să mai scriu ceea ce văd, ce simt sau ce constat.Voi aşterne gândurile mele, chiar dacă unora nu le place să se recunoască printre ele, sau tocmai că se recunosc foarte bine, chiar dacă au impresia, probabil din propria experienţă, că totul se face pe bani! Depinde de cât de dreaptă ţi-e coloana vertebrală. Dacă unora nu le place ce scriu, Nu eu nu voi mai publica, ci n-au decât  să nu mai citească! Însă libertatea opiniei e încă în vigoare şi nimeni nu mă poate opri să spun ce gândesc.
Dar să mă întorc la ale mele, căci… n-am eu timp să scriu, câte sunt ! Read more

Intârzierea la moarte!!!

Nu iubesc spitalele! Ba aş putea spune cu mâna pe inima care mă doare, că le urâsc! Nu iubesc nici meseria de medic, dar admir pe aceşti deosebiţi animatori ai vieţii! Hai, să fim serioşi, să  nu generalizăm nici perfecţiunea, dar nici opusul ei! Bineînţeles că nu toţi cei care lucrează în sănătate sunt la fel, cum se întâmplă în orice domeniu, aşa că nu merită să fie toţi ridicaţi prea sus, dar nici tăvăliţi în glod şi arătaţi cu degetul. Read more

Suirea in jos!!!

Sunt prea puţini cei care merită să fie numiţi oameni, sunt prea puţini cei care oferă sprijin celor aflaţi în suferinţă şi mizerie, sunt şi mai puţini cei care dau ceva, cât de puţin din avutul lor, altora. E strigător la cer câtă ignoranţă afişează cei puternici. Ne caracterizează nepăsarea? Încotro ne îndreptam ca civilizaţie?
Îmi încep ziua cu această problemă, şi alătur şi concluzia pe care o trag în urma unor constatări destul de triste, de altfel…Tocami mă aflam pe Strada Ceferiştilor, loc frecventat mai ales, pentru plata facturilor la gaz. Programul e acolo altul decât ar  trebui în mod normal să fie şi anume, începe la ora 9 !!!după cum bine zicea o persoană aflată la coadă încă de la şapte, acesta e ,,program de boieri’’. Read more

Dumnezeu cu mila!!!

     În fiecare iarnă, Vasile  încerca să intre în puşcărie. Acolo se simţea el cel mai bine. Acolo avea de toate şi era în siguranţă. De cum dădea frigul, habar n-avea unde să se aciueze. Era murdar şi amărât ca vai de el, bolnav şi plin de păduchi. N-avea pe nimeni apropiat şi  nici nu avea chef să vorbească despre viaţa lui.Toţi îl credeau un pic din toate: nebun, hoţ şi puşcăriaş.         Read more

Bătrâneţe, haină grea…

Stătea coana Lena de dimineaţă până seara cu gândul la bătrâneţile care-o încolţiseră de câţiva ani buni…Croşeta încâlcind nişte aţă de culoarea ceaiului, făcând rotocoale filigranate cărora ea  le zicea ,,milieuri’’. Asta era marea ei pasiune! Peste tot, până la sufocare, avea aşezate unele lângă altele, sau  unele peste altele, în diverse modele  care mai de care mai frumoase la vedere, împrăştiate în toată casa,  pe masă, pe marginea patului, pe noptieră, la bucătărie, la baie, pe maşina de spălat sau pe frigider. Niciun model nu semăna cu celălalt. Fiecare noduleţ din aţă însemna pentru ea un gând. Câte noduleţe, atâtea gânduri! Read more

În criză!!!

- Şi, zici că s-a scumpit iar pâinea, Veronico? vorbea singur, fără să aştepte cu adevărat un răspuns, în holul apartamentului său, Mitică.
- Să dea dracu-n ei de bani! mai zise plin de năduf, făcându-şi calcule în minte şi legându-şi în acelaşi timp şireturile de la pantofii uzaţi. Apoi începu să repete ce avea pe listă, pentru a primi confirmarea de la cea aflată în altă încăpere.
- Va să zică, iau aşa: două pâini, o sticlă cu lapte de doi litri de la piaţă, că e mai ieftin, o pastă de dinţi, că aia e gata, o lămâie pentru ceaiul de dimineaţă… Read more

Bă’, ieşi diseară?!

     Gaşca  trebuia întrunită rapid, fără multe ifose, căci se chinuia de câteva zile să-şi adune membrii. Şi nu c-ar fi avut ceva anume şi urgent de rezolvat…Nu, doar că nu ieşiseră de mult…Era frig, locuri de trândăveală mai nicăieri, bani subţiri, încă nu primiseră babacii lovelele, nici ăi bătrâni pensiile. Ba unuia ,,maica-sa’’nu trimisese încă euroii, cică băncile încasează prea mari comisioane, sau a altuia cică a câştigat luna trecută  mai puţin ca de obicei, că nu mai găsise de lucru…Ce era de făcut? Read more

Tot mai săraci şi tot mai trişti

Am făcut recent o descoperire. Mergând pe stradă, m-am surprins uitându-mă la trecători.. Nici un zâmbet pe feţele din jurul meu. Absolut nici unul. Nici măcar o atitudine relaxată. Mă uitam în jurul meu şi nu îmi venea să cred. Tristeţe, oboseală, apăsare. Sunt aproape sigur că nu din cauza frigului, nici a lipsei gazului, nici a crizei mondiale, nici a războiului din Gaza, sau poate tocmai din toate aceste pricini la un loc… 
        Mi-am stors un pic memoria şi am constatat că la fel se întâmplă şi la locul de muncă, indiferent de anotimp, la aprozar, în piaţă, la magazinul de încălţăminte sau la frizerie. Toată lumea e preocupată, încruntată, apăsată de griji. Suntem un popor trist. Măcar pe vremea împuşcatului făceam haz de necaz. Read more

N-avem timp, trăim prea repede!!!

Ştiţi cum e la birou…Unii îşi văd de treabă, alţii pierd timpul cu prostioare mărunte fâţâindu-se toată ziulica, iar o altă categorie poartă vorba de la primii la ceilalţi, oprind concluziile încărcate de subtraturi direct  în urechile şefului.
Nu mă interesează niciuna dintre aceste categorii, îmi văd  de lucru şi  niciodată nu voi ,,raporta’’superiorilor ceva negativ sau în defavoarea colegilor mei. Sunt legat într-un fel, până şi de amărâtul de Mişu, de la Dumitru bineînţeles, deşi nu văd legătura, care e din ce în ce mai abătut şi mai luat peste picior de cei din jur. Read more

Temniţa cuvintelor

O văd în fiecare dimineaţă cum aşteaptă un microbuz care să-i ducă copilaşul la o instituţie care încearcă să facă ceva pentru el. După ce îl urcă, ea îi zâmbeşte timid  şi-i face semne cu dragoste, apoi pune mâna pe mâna lui, dar mâinile lor sunt despărţite de geamul maşinii.
Drumurile li  se despart pentru câteva ore, ea  pleacă spre casă cu lacrimile şiroindu-i pe faţă, el gândind la clipa în care se vor revedea. Toată toamna şi toată iarna am văzut, în fiecare zi, acelaşi trist tablou.
Uneori, l-am privit întâmplător în ochii mari şi albaştri, ca două bucăţele de cer senin, fără ca prin gând să-mi fi trecut că nu poate spune ,,mama’’ căci are cam şase anişori şi la prima vedere e dezvoltat normal. Nu bănuiam nimic…
Apoi, am aflat întâmplător de handicapul de care suferă şi care îi este cel mai mare duşman. El n-a auzit niciodată glasul mamei şi nici nu-i poate spune vreodată în cuvinte, cât de mult o iubeşte. Îşi va arata întotdeauna sentimentele, durerile şi bucuriile numai prin gesturi. Read more

Procesul

     Deşi avea peste optezeci de ani, ultimii 16 şi i-a petrecut umblând pe la uşile judecătoriei…Procesul lui nu era unul tocmai dificil, oamenii legii aveau însă atât de multe de rezolvat, încât al lui îl amânau la nesfârşit.      
     Aşa gândea şi acum, când se îndrepta spre clădirea în care se împărţea legea şi   pe care o ştia ca pe propria casă. Pe scările pline de omăt necurăţat de nimeni, oamenii mohorâţi şi îmbrăcaţi colorat, băteau pasul pe loc ca într-un dans fără muzică, încălzindu-se, discutând aprins, sau trăgând cu poftă din ţigările ieftine şi urât mirositoare. Înghesuiala din sala de la intrare era aşa de mare, încât nu mai încăpeau acolo  decât strânşi unul în altul, toţi cei care se căutau ca pe pomelnic, pe listele atârnate pe uşile sălilor de judecată. Voiau să afle exact la ce oră şi la ce complet vor avea dreptatea împlinită.
      Mulţi oftau resemnaţi căci, după ce se  găseau pe listele lungi, constatau  că mai aveau de aşteptat ore bune, fiind pe la coada listelor, aşa că, prea se treziseră  cu noaptea în cap. Aveau de stat mult şi bine până le venea rândul… Read more

Calator in tara mea

Românul e mereu pus pe haz de necaz, aşa încât cititorii vor înţelege de ce încep această povestioară reală, cu un banc. Sec! Păi, dacă tot îmi vine să plâng de ceea ce mi se întâmplă, măcar ,,s-o întorc ca la Ploieşti’’ şi s-o dau pe glumă.
Un ardelean era la casa de bilete în Gara de Nord:
-Trenul de Cluj de un’e pleacă?
-Imi pare rău, dar trenul de Cluj a plecat acum 10 minute!
-Daa? D’apoi un’e-o plecat? întreaba nedumerit călătorul. Read more

Povesti din Ajun

          Zilele astea de odihnă, meditaţie, saturaţie şi libertate, adună în ele impresii şi amănunte cât nu ai timp să aduni într-un an întreg. După obositoarele şi chinuitoarele zile de pregătire a Crăciunului, vine binemeritata şi adevărata relaxare. 
        Numai că, gândurile zboară şi se duc adesea  aiurea sustrăgând imagini şi gesturi, vorbe şi fapte întipărindu-se fără să bănuiesc cum, în memorie, pe când eu credeam că e goală şi nu mai ascunde nimic.
        Iată câteva dintre ele, aşa cum au fost reţinute de mintea mea ocupată cu diverse alte treburi şi urgenţe în Ajun de Crăciun. Read more

Bucurii mărunte

Mici sau mari, adulţi sau copii, cu toţii aşteptăm cu sufletul la gură cele mai frumoase sărbători ale anului. Luna decembrie este perioada de vis a întregului an şi lasă cele mai dulci amintiri…Sunt momente magice petrecute cu familia în jurul bradului împodobit…luminiţe…globuri colorate…cozonacul cu parfum îmbietor…toate acestea fac ca sărbătoarea Crăciunului să fie momentul în care iubim mai mult, dăruim mai mult şi trăim mai intens.
        Poate sună banal, dar Crăciunul înseamnă cadouri, goana după cumpărături sau alegerea ţinutei de petrecere. Din păcate, uneori uităm că această sărbătoare este o sărbătoare a dragostei, a bunătăţii şi dărniciei. Momentele petrecute în sânul familiei şi cu oamenii apropiaţi nouă ne relaxează şi ne curăţă sufleteşte. Timpul îşi urmează cursul său rapid şi ireversibil iar noi ne apropiem de perioada  în care ne vedem puşi în faţa unei provocări generatoare de stres: ce cadouri să facem apropiaţilor? Read more

Drag prieten din U.E.,

       M-am gândit să-ţi scriu câteva rânduri, aşa, din fugă, să mai afli şi tu câte ceva despre existenţa mea şi a poporului meu.
        În primul rând, vreau să te informez cu privire la acţiunile pe care le facem în ultima vreme, dar şi cate ceva în legatură cu preocuparea noastră, a românilor, în preajma sărbătorilor de iarnă care se apropie cu paşi uriaşi.
       Te pot anunţa că suntem bine, sănătoşi, doar că ne-a luat cu frisoane de la  un pic de gripă după ce am făcut vaccinul antigripal pe care mi l-ai recomandat tu, anul trecut.
      Se pare că atunci bântuia un alt tip de gripă, aşa că, deoarece vaccinul a ajuns prea târziu în România  şi în farmacii numai din acesta am găsit, m-am apucat să-l fac şi m-am pricopsit cu boala. Read more

Mahmureala de dupa betia alegerilor

Trăim în tulbureala şi abureala ultimelor alegeri, ale ultimelor discuţii, negocieri, aiureli, brambureli, cu privire la avantajele şi dezavantajele de a fi, sau de a nu fi la putere. Ne intoxicăm de câteva zile cu emisiunile radio-televizate până la greaţă. Abia apucasem săptămâna trecută să mă bucur de linişte, dar era cea dinaintea furtunii.
       Alegerile astea parcă nu mai au final, sunt ca o boală prelungită în care medicii te ţin în viaţă numai anexat la aparate. Anunţarea rezultatelor alegerilor  a adus bucurie sau resemnare în rândul politicienilor, bineinţeles în funcţie de scorul obţinut de fiecare partid. Read more

Deputatu’

Nelu Deputatu’ e mândru de el nevoie mare. A ajuns ce nici mă-sa n-a visat să-l vadă ajuns vreodată. A ajuns deputat! Pe numele lui din cartea de identitate Nelu Beşteleanu, a devenit aşa zis Deputatu’ ca şi când porecla asta i-ar ţine loc de nume. 
         I-au zis aşa de la şcoală, unde l-a prins Revoluţia cam pe când îi dădeau tiuleiele şi l-a întrebat diriginta la o oră: ,,Ce vrei să devii când termini şcoala,, iar el a răspuns fără să stea pe gânduri: ,,Deputat!,, Read more

Pascaneni, vin sarbatorile!

Bine că am scăpat de plictisitoarele şi nesuferitele alegeri, de stresul cotidian şi emisiunile interminabile ale disputelor dintre candidaţi. Când eram mic, mama m-a învăţat câte ceva dintr-ale bunului simţ. “Mulţumesc”, “Poftim”, “Sărut mâna pentru masă”, şi alte asemenea formule. La aceasta din urma îmi plăcea să primesc un răspuns pe masură, mai ales că eram cu burta ghiftuită şi sătul peste măsură. “Să-ţi fie de bine”, îmi zicea mama săraca, ce muncise să-mi pună pe masă toate alea şi tot ea se bucura acum cât de sătul eram. Nu ştiu dacă am adunat destui ani pentru a-i avea şi pe cei şapte “de acasă”, dar îmi place să cred că bunul simţ nu îmi este străin.           Read more

Next Page »